04

SITURI NATURA 2000

Capul Tuzla
Izvoarele sulfuroase Mangalia
Plaja submersă Eforie Nord
SPA Marea Neagra
Vama Veche 2 Mai

Descriere:

Faleză înaltă cu ieşire la mare, Capul Tuzla se continuă cu un promontoriu submarin stâncos. Habitatele marine pentru care a fost declarat situl sunt de importanţă deosebită: recifi, bancuri de nisip acoperite permanent de un strat mic de apă de mare, nisipuri şi zone mlăştinoase neacoperite de apă de mare la reflux.

Calitate şi importanță:

În zona Cap Tuzla fundul stâncos recifal are cea mai mare extindere spre adânc şi cel mai variat şi accidentat relief din sectorul românesc al Mării Negre, de aceea, aici se întâlneşte cea mai diversă gamă de microhabitate de acest tip şi în consecinţă, o faună şi floră acvatică foarte diversă.

Zona nu este încă afectată de impacte antropice majore şi nu este favorabilă navigaţiei din cauza reliefului submarin foarte accidentat.

Descriere:

Situl de la Mangalia, deşi are o suprafaţă redusă, conţine cea mai mare diversitate de habitate şi specii marine din România, iar starea de conservare a acestora este cea mai bună din România.

Calitate şi importanţa:

Iarba de mare Zostera trăieşte la adâncimi mici, între 0.5 şi 2m, şi în prezent nu este afectată de activitatea turistică modestă desfăşurată pe plaja Mangalia. De asemenea, situl conţine cea mai mare parte (90%) a populaţiei perene de Cystoseira barbata din România. Fâsia de nisip mediolitoral de la ţărm aparţine habitatului 1140 (Nisipuri şi zone mlăştinoase neacoperite de apă de mare la reflux), care atinge şi el o foarte bună stare de conservare.

Vulnerabilitate:

Lucrările proiectate de refacere a digurilor şi de construcţie de plaje artificiale în zona Mangalia constituie o ameninţare fatală atât pentru supravieţuirea ierbii de mare Zosteră, cât şi pentru majoritatea habitatelor Natură 2000 prezente în sit.

Descriere:

Plaja submersă de la Eforie este singură plajă din zona sudică a litoralului românesc care nu a fost modificată, pâna în prezent, prin construcţia de structuri masive de protecţie costieră. Doar aici, se păstrează hidrodinamica naturală şi habitatele caracteristice unei plaje nisipoase expuse.

Calitate si importanta:

Este singurul loc de pe întreg cuprinsul litoralului românesc în care speciile de moluşte bivalve Donacilla cornea şi Donax trunculus mai supravieţuiesc în prezent.

În trecut (anii 1950­1960), Donacilla cornea şi Donax trunculus erau larg răspândite în toate habitatele cu nisipuri de granulaţie medie şi grosieră din mediolitoralul şi infralitoralul superior al sectorului românesc al Mării Negre. Datorită cerinţelor lor ecologice (puritatea apei, conţinut de oxigen, salinitate), simpla prezenţă a celor două specii era un indicator al apei marine de bună calitate.

Ambele specii, edificatoare de biocenoze caracteristice în trecut, au fost declarate dispărute de la litoralul românesc în toate lucrările de specialitate din perioada 1980­2000, perioada de maximă eutrofizare şi declin ecologic al Marii Negre.

Vulnerabilitate:

În prezent, plaja submersă este afectată de: turism, poluare asociată şi deversări de apă dulce. Este posibil ca în viitor să se execute în zonă lucrări hidrotehnice experimentale care vor modifică drastic structura zonei.

Descriere:

Prin poziţia sa în interiorul uscatului, Marea Neagră este o mare de tip intercontinental, oarecum izolată, îndepartată de ocean şi care separă Europa sud­ estică de Asia Mică şi ţărmurile Caucazului, fiind legată cu apele Mării Marmara la sud­vest, prin strâmtoarea Bosfor, iar la nord­est comunică cu Marea Azov prin strămtoarea Kerci, a cărui adâncime de circa 12 m este întreţinută artificial. Bazinul este orientat est­vest, fiind o depresiune intermontană, marginită de două centuri de cute alpine. Adâncimea maximă a bazinului Mării Negre este de 2.244 m iar cea medie de 1.271 m.

Linia totală a ţărmului Mării Negre este de circa 4.340 km lungime, din care: ţărmul bulgăresc este de 300km lungime; cel georgian de 310 km; cel românesc de 244 km; cel rusesc de 475 km; cel turcesc de 1.400 km iar cel ucrainian de 1.628 km. Către sudul Marii Negre sunt munţii Pontici cu înalţimea maximă de 3.937 m (vârful Kachkar) şi în est munţii Caucaz cu înalţimea maximă de 5.642 m (vârful Elbrus). Ţinuturile marginale nordice şi vestice reprezintă terenuri relativ joase, cea ce mai accentuată formă de relief fiind a peninsulei Crimeii cu o înălţime maximă de 1.545 m, cu peninsula Kerci legată de ea.

Fundul Mării Negre este împărţit în şelf, pantă continentală şi depresiunea marină adâncă. Partea nord­ vestică a Mării Negre este o platformă largă cu porţiuni înguste către sud, care ajung până la Bosfor.

Centrul Mării Negre este ocupat de un bazin ale cărui adâncimi ating 2.244 m. Şelful sau platforma continentală, continuarea directă a uscatului, are o lăţime maximă în partea nord­vestică, unde izobata de 200 m se îndepărtează de ţărm până la 180­200 Km. În partea de vest platforma se îngustează într­o făşie lată de 50 km, pentru ca în partea estică şi sudică aceasta să atingă numai câţiva kilometri. Din suprafaţa totală a mării, de 413.490 Km2, platforma continentală (adâncimi sub 200 m) ocupă circa 35% (133.000 Km2).

De­a lungul litoralului românesc, în cea mai mare parte a anului, marea este supusă acţiunilor vânturilor producătoare de valuri. Din totalitatea valurilor mării care apar în zona de coastă a litoralului românesc, circa 76% sunt valuri de vânt şi numai 24% valuri de amortizare (hulă).

Din punct de vedere termic Marea Neagră prezintă particularităţile mărilor semi­închise situate în zona temperată şi a căror caracteristică esenţială o constituie diferenţele foarte mari de valori ce se înregistrează în stratul superficial al apei, de la sezonul rece la cel cald. O trăsătură specifică Mării Negre, ce o deosebeşte de majoritatea mărilor şi oceanelor globului este faptul că minimum termic nu se găseşte pe fundul bazinului ci în stratul de 50­100 m. Această situaţie se explică prin existenţa diferenţelor mari de salinitate dintre păturile superficiale şi masele de apă profunde ce nu permit decât o circulaţie verticală foarte redusă.

Cuveta Mării Negre se caracterizează printr­un echilibru salin dictat de schimbul de apă prin strâmtoarea Bosfor, existând o egalitate între debitele de sare afluente şi cele efluente. Atât în jumătatea de vest, cât şi în jumătatea de est a Mării Negre, în perioada de iarnă, când stratul superior al mării se găseşte într­o stare de amestec convectiv, salinitatea la suprafaţa mării în zona de larg oscilează în jurul valorii de 18,15‰ . Spre profunzime, până la circa 50 m, salinitatea oscilează foarte puţin iar sub orizontul de 50 m, creşte foarte rapid. Salinitate de peste 20,0‰ se întâlneşte în zona centrală a mării, la adâncimi de 70­80 m, pe coastele sudice la adâncimi de 175 m şi pe cele nordice la adâncimi de peste 200 m. Partea nord­vestică a Mării Neagră se caracterizează prin îndulcirea deosebită a apelor, datorată în special aportului masiv de apă dulce din fluvii (Dunărea, Nipru, Nistru).

Marea Neagră are două pături de apă suprapuse: una la suprafaţă (10­200 m), pătura de apă cu oxigen ­ zona oxidării, cu un dinamism remarcabil, cu condiţii favorabile existenţei vieţii şi cea de­a două pătură, de fund (sub 150­200 m), cu o salinitate ridicată şi o stabilitate termică pronunţată, un dinamism redus practic la zero, lipsită de oxigen, dar relativ bogată în hidrogen sulfurat ­ zona de reducere, lipsită de viaţă, cu excepţia bacteriilor. Oxigenul dizolvat în apa Mării Negre există numai în stratul de suprafaţă, în zonele centrale ale mării până la adâncimi de 125 m şi în arealele marginale ale mării până la adâncimi de 225 m.

Conţinutul mare de hidrogen sulfurat, în straturile de adâncime ale Mării Negre, reprezintă una dintre cele mai importante particularităţi ale acestei mări. Hidrogenul sulfurat împarte masa de apă a Mării Negre în două părţi, partea inferioară numită "zona moartă" şi partea superioară numită "zona vie". Graniţa hidrogenului sulfurat în păturile centrale ale mării este situată la circa 125 m adâncime, iar în păturile periferice, la 175 m.

Regimul termic şi de îngheţ depind de: radiaţia solară, evaporaţie, schimbul de căldură ca urmare a contactului cu atmosfera, efectul caloric al apelor curgătoare tributare mării.

Temperatura medie anuală a apei, în sectorul românesc al Mării Negre, este de 12­14°C, depăşind cu 2­3° C temperatura medie a acrului din zonă. Iarna, temperatura apei scade frecvent sub 0°C, atingând 1°C în zona litorală şi 0°C la 30­50 km distanţă faţă de ţărm. În anii geroşi se formează straturi de gheaţă marginală cu grosime de 15­20 cm. În luna mai temperatura apei la suprafaţă atinge media de 13°C la ţărm şi 22°C în sectorul central al bazinului. Valori evidente ale scăderii temperaturii se înregistrează începând cu luna septembrie.

Temperatura medie anuală a apei, în sectorul românesc al Mării Negre, este de 12­14°C, depăşind cu 2­3° C temperatura medie a acrului din zonă. Iarna, temperatura apei scade frecvent sub 0°C, atingând 1°C în zona litorală şi 0°C la 30­50 km distanţă faţă de ţărm. În anii geroşi se formează straturi de gheaţă marginală cu grosime de 15­20 cm. În luna mai temperatura apei la suprafaţă atinge media de 13°C la ţărm şi 22°C în sectorul central al bazinului. Valori evidente ale scăderii temperaturii se înregistrează începând cu luna septembrie.

Apele Mării Negre sunt puternic transparente. În larg, discul Secchi se observă şi la adâncimi de 20­30m. Transparenţa se reduce în zona litorală, mai ales în sectorul nord­vestic deoarece turbiditatea creşte în urma aportului aluvionar excedentar (6m la Mangalia şi 1,5 m în dreptul Deltei Dunării). În cazul în care particulele aflate în suspensie sunt mari, transparenţa este ridicată. Culoarea apei variază de la albastru­verzui, la verzui­albastră. verzui, verzui­gălbui, gălbui­verzuie, galben închis şi chiar brun­gălbuie.

Factorul dinamic cu cel mai puternic impact asupra ţărmului este reprezentat de valuri. Au o mare influenţă asupra proceselor de transport solid, abraziune etc. Cele mai multe valuri sunt provocate de vânturile care bat cu putere, într­un timp dat, pe o suprafaţă anume; alte valuri sunt induse de manifestarea vântului într­un loc îndepărtat, dar se propagă în alte sectoare sub forma hulelor. La ţărm, atât valurile create de vânturile locale, cât şi cele determinate de hule, din direcţii diferite îşi pot face simţită prezenţa în acelaşi timp, amplificându­le efectul.

Cei mai importanţi factori care influenţează apariţia şi intensitatea valurilor sunt: intensitatea şi durata de acţiune a vântului, suprafaţa bazinului şi distanţa până la care acţionează vântul pe mare, etc.

Valurile care vin din larg transportă apa spre ţărm. Transportul în cauză cauzează apariţia unor curenţi paraleli cu linia ţărmului (deriva litorală), dar şi a altora submerşi, cu sens contrar (resac). Neregularităţilc ţărmului dau naştere, local, unor fenomene de refracţie, difracţie etc. şi determină apariţia unor curenţi de compensaţie. Cele mai mari valuri se formează ca urmare a vânturilor de est. La o viteză medie a vântului de 13 m/s sunt valuri de 2,2 m înălţime dacă bate dinspre est, 1,6m dacă bate dinspre nord, 1,2 m dacă bate dinspre sud şi 0,6 m dacă bate dinspre vest.

Calitate şi importanță:

Situl Marea Neagra include zona infralitorală, mediolitoralul şi o fâşie de cca 50 m lăţime din supralitoralul nisipos. Particularitățile fizico­chimice și biologice ale Mării Negre conferă caracterul de unicitate sitului.

Acest sit găzduiește efective importante ale unor specii de păsări protejate. Conform formularului standard al sitului ROSPA0076 Marea Neagră această arie a fost desemnată pentru conservarea a 37 de specii, care fie tranzitează situl în perioada de migraţie, fie folosesc aceasta arie protejată pentru iernare: Pelecanus crispus, Branta ruficollis, Gelochelidon nilotica, Sterna albifrons, Sterna caspia, Larus minutus, Sterna sandvicensis, Cygnus cygnus, Larus melanocephalus, Mergus albellus, Sterna hirundo, Chlidonias hybridus, Gavia arctica, Phalaropus lobatus, Chlidonias niger, Gavia stellata, Larus genei, Puffinus yelkouan, Podiceps nigricollis, Mergus merganser, Larus cachinnans, Podiceps grisegena, Larus ridibundus, Phalacrocorax carbo, Anas strepera, Aytya ferina, Fulica atra, Aytya marila, Bucephala clangula, Anas platyrhynchos, Anas penelope, Tachybaptus ruficollis, Larus fuscus, Podiceps cristatus, Aytya fuligula, Larus canus, Mergus serrator.

Vulnerabilitate:

Zona costieră litorală începând de la Capul Midia până la Vama Veche este supusă presiunii factorilor antropici cu impact major asupra ecosistemelor costiere şi marine, prin activităţi portuare, transport maritim, pescuit comercial, mari aglomerări urbane şi staţiuni turistice, turism şi sporturi nautice, obiective industriale etc.

Pe de altă parte factorii naturali specifici contribuie la creşterea vulnerabilităţii sitului (de ex. eroziunea, furtunile puternice caracteristice sezonului rece, înfloririle algale etc.) Amenajările costiere au ca rezultate distrugerea totală şi fragmentarea unor habitate importante. Cea mai mare parte a infrastructurilor construite şi planificate au drept scop furnizarea facilităţilor solicitate de industria turismului. Cu toate acestea, măsurile adoptate degradează chiar resursele care stau la baza lor: frumuseţea şi farmecul unui mediu natural nepoluat. În plus, modificările privind utilizarea nereglementată a uscatului generează alte probleme de conflict cu activităţile de turism.

Dragarea șenalelor sau extracţia pietrişului şi nisipului în scopul construirii sau intreţinerii plajelor reprezintă activităţi umane care trebuie să fie evaluate, în ceea ce priveşte posibilele influenţe asupra şi în apropierea locului de desfăşurare a operaţiunilor şi, în unele cazuri, şi în ceea ce priveşte posibilele aspecte ale eroziunii litoralului.

Exploatarea în exces de către turişti a sitului natural constituie o adevarată problemă, ca urmare a zgomote produse de aceştia, lumini etc. sau probleme mai specifice, precum perturbarea zonelor de cuibărit ale unor specii marine importante.

Activităţile de pescuit industrial pot duce la eliminarea din ecosistem a speciilor vizate, cât şi a speciilor prezente în stocuri accidentale, fapt care ar putea determina un stadiu necorespunzător de conservare a unora dintre acestea, putând provoca, astfel stârpirea sau extincţia acestora la nivel local. Traularea fundului marin (deşi această activitate este stict interzisă la litoralul românesc) poate modifica mediului fizic şi ameninţă diversitatea habitatelor care ar putea exercita, la rândul lor, o influenţă asupra capacităţii acestora de a adăposti atât specii comerciale, cât şi necomerciale.

Poluarea apei, fie că este organica, microbiologică, chimică, cu nutrienţi, etc. are drep consecinţă deteriorarea stării de conservare a unor specii importante de flora şi fauna.


Descriere:

Arealul marin Vama Veche ­ 2 Mai reprezintă o combinaţie aproape unică la litoralul românesc, cuprinzând cea mai mare varietate de habitate elementare, zona fiind considerată un adevărat mozaic. Viaţă bentică şi pelagică extrem de bogată, raportată la biodiversitatea din zona, constituie punctul de referinţă pentru litoralul românesc, precum şi zona de refugiu şi reproducere pentru multe din organismele marine.

Calitate şi importanță:

Zonă importantă din punct de vedere floristic şi faunistic, precum şi al diversităţii. Datorită locaţiei (limita sudică fiind graniţa cu Bulgaria), precum şi a interesului manifestat de lumea ştiinţifică din ţară vecină, există perspecive de extindere transfrontalieră.

Vulnerabilitate:

În jurul rezervaţiei există un impact antropic minor dat de: aşezări umane, practicarea haotică a turismului, şantierul naval Mangalia, exploatarea nisipului şi a substratului pietros, descărcări ilegale de ape uzate, pescuitul ilegal.

Creampie